Așa să fie oare? Dacă știm cu certitudine că astăzi, 14 mai, ne aflăm în ultima zi a stării de urgență, lucrurile nu sunt foarte clare în ceea ce privește instituirea stării de alertă.
Această stare de incertitudine a fost declanșată ca urmare a deciziei interpretative a Curții Constituționale pe marginea Ordonanței de Urgență nr. 21/2004 privind starea de alertă.
Dar până vom comenta decizia interpretativă a Curții Constituționale, cel mai bine ar fi să pornim de la definițiile stării de urgență și stării de alertă.
Starea de urgență
Potrivit art. 3 din OUG nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, starea de urgență reprezintă:
„ansamblul de măsuri excepționale de natură politică, economică și de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul țării sau în unele unități administrativ-teritoriale care se instituie în următoarele situații:
a) existența unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea națională ori funcționarea democrației constituționale;
b) iminența producerii ori producerea unor calamități care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre.”
Așa cum am văzut în aceste ultime 60 de zile, starea de urgență le-a permis autorităților să ia măsuri multiple în vederea limitării răspândirea coronavirusului COVID-19 și protejării sănătății publică, la nivel național, care au culminat în opinia noastră cu restrângerea exercițiul unor drepturi și libertăți.
Acest fapt ce a determinat România să facă aplicarea art. 15 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în continuare, Convenția). Astfel, prin Nota verbală înregistrată pe 17 martie 2020, Reprezentanța Permanentă a României a notificat Secretarul General al Consiliului Europei cu privire la instaurarea stării de urgență pe teritoriul țării pentru o perioadă de 30 de zile, solicitând totodată ca această Notă verbală să fie considerată o notificare în sensul articolului 15 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atașat fiind și o traducere a Decretului Președintelui României nr. 195/16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României.
Punctăm faptul că articolul 15 din Convenție impune îndeplinirea a trei condiții fundamentale pentru a atrage activarea sistemului derogării de la obligațiile impuse de Convenție:
- Condiția 1: existența fie a unui război, fie a unui alt pericol public ce amenință viața națiunii, noțiuni înțelese ca desemnând o situaţie de criză sau de pericol excepţional şi iminent ce afectează ansamblul populaţiei şi constituie o ameninţare pentru viaţa organizată a comunităţii dintr-un stat;
- Condiția 2: derogarea să fie de strictă aplicare în condițiile în care situația o impune;
- Condiția 3: măsurile luate de stat să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional.
Starea de alertă
Starea de alertă se declară potrivit art. 53 din Constituţia României și Ordonanţei de Urgenţă nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă. Este o măsură de prevenție care se poate institui la nivel național sau local și care se referă la punerea de îndată în aplicare a planurilor de acţiuni şi măsuri de prevenire, avertizare a populaţiei, limitare şi înlăturare a consecinţelor situaţiei de urgentă.
În baza art. 4 alin. (5) din Ordonanța de Urgență nr. 21/2004 , pentru a declara starea de alertă este necesară o hotărâre ce aparține administrației centrale, județene (la nivel de județ, decizia aparține prefectului și trebuie aprobată de Ministrul Administrației și Internelor) sau locale (în comune, starea de alertă o declară primarul cu aprobarea prefectului).
Hotărârea de declarare a stării de alertă va cuprinde următoarele elemente:
- baza legală;
- perioada de aplicare;
- măsurile dispuse;
- obligaţiile cetăţenilor şi ale operatorilor economici în ceea ce priveşte participarea la activităţi în folosul comunităţilor locale.
Potrivit OUG nr. 21/2004 pe timpul stării de alertă se pot dispune orice măsuri necesare aducerii la îndeplinire obiectivului. Însă, măsurile trebuie să fie proporționale cu situațiile care le-au determinat și să se aplice respectând condițiile și limitele prevăzute de lege.
Însă, în data de 6 mai 2020, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituţională cu o excepţia de neconstituţionalitate referitoare la OUG nr. 21/2004, arătând că:
„Avocatul Poporului consideră că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu respectă principiul previzibilităţii legii prin definirea defectuoasă a ‘stării de alertă’, care, neavând consacrare constituţională, presupune o circumstanţiere detaliată, la nivel infraconstituţional, a cazurilor în care se poate declara. În realitate, legea prevede doar că se pot lua de către organe administrative orice măsuri, deci inclusiv de restrângere a exerciţiului unor drepturi, deşi art. 53 din Constituţie prevede clar că acest lucru poate fi făcut numai prin lege. În lipsa prevederii unui termen pentru care se poate dispune starea de alertă, ba mai mult, reglementarea posibilităţii extinderii acestuia prin act administrativ, se ajunge în ipoteza în care restrângerea temporară a exercitării unor drepturi şi libertăţi fundamentale capătă caracterul unei îngrădiri permanente aducând astfel atingere însuşi dreptului, ceea ce este contrar art. 53 alin. (2) din Constituţie”
Poate însă starea de alertă per se să restrângă exercițiul democratic al unor drepturi fundamentale? Cu siguranță însă starea de alertă nu este o situație excepțională în sensul Constituției României care prevede patru astfel de stări: starea de război, starea de asediu, starea de urgență și starea de mobilizare totală sau parțială a forțelor armate.
Este și normal ca stările de excepție să fie…excepționale, dacă ne-am putea permite o tautologie. Altfel, am ajunge ca în povestea în care băiatul păstor tot anunța în glumă că vine lupul pâna s-a ajuns ca sătenii să nu îl mai creadă. Iar când pericolul a devenit unul real și concret, nu a mai fost nimeni acolo să-l ajute să salveze oile satului.
Ce a decis Curtea Constituțională?
În data de 13 mai 2020, Plenul Curții Constituționale a luat în dezbatere excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr.21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului.
După ce a analizat criticile de neconstituționalitate formulate, Curtea a circumscris obiectul excepției la dispozițiile art.2 lit.f) și art.4 din OUG nr.21/2004.
În urma deliberărilor, Curtea Constituțională a decis:
1. Cu unanimitate de voturi, a respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.2 lit.f) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
2. Cu majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă sunt constituționale în măsura în care acțiunile și măsurile dispuse pe durata stării de alertă nu vizează restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți fundamentale.
În motivarea soluției pronunțate, Curtea, în mod similar considerentelor pe care s-a întemeiat Decizia nr. 152 din 6 mai 2020 privind starea de urgență, despre care am scris aici, a statuat că actul normativ care restrânge/afectează drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor sau instituții fundamentale ale statului cade în sfera interdicției prevăzute de art.115 alin.(6) din Constituție.
Prin urmare, respectând cadrul constituțional rezultat ca urmare a revizuirii Legii fundamentale din anul 2003, o reglementare cu un atare obiect nu poate fi decât o lege, ca act formal al Parlamentului.
În opinia noastră, afectarea exercițiului unor drepturi fundamentale trebuie să fie în primul rând legală, proporțională și necesară într-o societate democratică. În caz contrar, orice măsură adoptată în mod utilitarist însă în contra acestor trei condiții cumulative poate da naștere posibilității îngrădirii unor drepturi fundamentale în mod abuziv și pe viitor. Un adevărată prăpastie pentru o democrație trezită la viață după 50 de ani de comunism și 30 ani de eterne reforme, într-un moment în care atât stabilitatea politică internă, cât și la nivelul Uniunii Europene atârnă de un fir de ață.
Totuși, este important de remarcat și analizat și opinia concurentă la Decizia CCR nr. 152/2020 privind constatarea neconstituționalității art. 28 din OUG 1/1999 si OUG 34/2020, pe marginea diferențelor între motivele intrinseci, respectiv motivele extrinsezi care pot determina neconstiționalitatea unui act normativ.
Astfel, autorii opiniei separate critică soluția de declarare a neconstituționalității integrale a OUG nr. 34/2020 pentru motive extrinseci, arătând că nu există motive extrinseci de neconstituționalitate.
Concret, art. 115 alin. (6) din Constitutie trebuia corelat cu art. 53 din Constitutie, aspect care implica analiza pe fond, adică a conținutului normativ al dispozitiilor legale, pentru a se putea stabili dacă a avut loc sau nu o afectare „în sens negativ” a drepturilor sau libertăților fundamentale și dacă au fost respectate sau nu toate condițiile impuse pentru restrângerea exercițiului unor drepturi.
Subliniem faptul că în ceea ce privește jurisprudența Curții Constituționale pe marginea art. 53 privitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi și art. 115 alin. (6) ridică multe semne de întrebare pe marginea clarității și armonizării. Prin urmare, nu putem vorbi de o jurisprudență uniformă.
